Istoria Mănăstirii Popăuți

Publicat
26 Iun 2016

Numele de Popăuţi provine din slavonă şi se traduce prin oameni ai bisericii.

Numele de Popăuţi provine din slavonă şi se traduce prin oameni ai bisericii. Aici era loc liber, dar cu poziţie strategică. Biserica a fost zidită în 1496 ca biserică de mir, primul ctitor fiind Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum arată pisania în slavonă din exteriorul zidului din nord, în al 40-lea an de domnie, la 30 septembrie. În drumul său spre Hârlău, venind din Suceava, domnul făcea mereu popas în Botoşani. Lângă biserică era palatul domnesc, unde se odihnea Ştefan cel Mare. La 22 iulie 1518 aici a poposit şi Petru Rareş. Biserica s-a numit şi biserica Domnească. Satul s-a format mai târziu, în anul 1626. Dintr-un document al lui Constantin Vodă Mavrocordat aflăm că în 1733 era încă biserică de mir. În 1748, Grigore Ghica întăreşte hrisovul domnitorului Nicolae Voievod Mavrocordat prin care s-a dăruit bisericii jumătate din moşia Tătăraşi. Cealaltă jumătate este dată de Constantin Vodă Racoviţă, o dată cu alte donaţii în 1751, când biserica Sfântul Nicolae devine mănăstire de călugări. În 1753, Constantin Racoviţă o înzestrează cu moşia târgului şi cu izlazul cumpărat de la familia Cantacuzino. Tot acum, el închină mănăstirea, Patriarhiei Antiohiei şi aici se instalează călugări greci. Grigore Ghica la 1776 întăreşte vechile acte pe care, în 1783, le întăreşte şi Alexandru Constantin Mavrocordat. În 1803 Alexandru Constantin Moruzzi voievod, stabileşte din nou hotarul între târg şi mănăstire aşa cum fusese stabilit prima oară în 1780. Egumenul mănăstirii, Arhimandritul Inochentie, arendează pe 6 ani încă două moşii ale Popăuţilor, aflate în ţinutul Vasluiului. La 1825 Mănăstirea stăpânea satele Cişmeaua şi Răchiţi, pe care în 1829, Vlădică Inochentie (fostul egumen devine în 1820 Mitropolit cu titlu Ilicopoleos), i le arendează lui Constantin Caragea, împreună cu moşiile mănăstirii, trei iazuri mari şi viile. În 1830 Mănăstirea arendează lui Constantin Hariton moşiile Văratecului din Basarabia. Mănăstirea era în 1840 în culmea bogăţiei, dar acestea erau jefuite de călugării greci, care erau mereu în conflict cu locuitorii târgului Botoşani. Aceştia, încă din 1805 se plângeau domnitorului de relele ce le făceau călugării greci de la Popăuti. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea devine în 1863 biserică de mir. În 1868, casele vechi egumeneşti sunt date armatei, iar în 1870, Compania Căilor Ferate ia şi livada mănăstirii. Personalul mănăstirii este redus în 1872 la doi preoţi, doi cântăreţi şi un paracliser. Biserica ajunge în ruină şi abia în 1891 superiorul V. Păuna obţine bani şi o acoperă cu tablă. Personalul rămas trece în 1894 în seama comunei. La 15 iulie 1897 protoieria închide biserica, căreia la 12 mai acelaşi an îi cade partea de sus a catapetesmei. Tot în 1897 este declarată monument istoric şi în 1899 statul începe restaurarea ei în exterior. În 1901 parohul Grigore Deliu intervine pentru înapoierea caselor egumeneşti, dar n-are succes. Restaurarea bisericii în exterior este terminată în 1906. În 1908 se împrejmuieşte şi se repară clopotniţa. În 1991 a fost reînfiinţată mănăstirea, dar s-a populat abia în 1996.

Citește alte articole despre: istorie, Mănăstirea Popăuți